Experiența rectorului UBB Ioan Aurel Pop în Coreea de Sud – “Coreenii sărmani nu cerșesc fiindcă au demnitate, iar cerșitul se situează sub demnitatea lor”

Președintele Academiei Române și rectorul UBB, Ioan Aurel Pop, a publicat pe pagina sa personală de Facebook o cronică de călătorie din Coreea de Sud, pe care o redăm integral mai jos.

O călătorie în Coreea de Sud este pentru orice european o aventură, mai ales pentru unul din Europa Central-Răsăriteană. După două schimbări de avion, la München și la Doha, după o modificare radicală de fus orar și după multă oboseală adunată, am ajuns la Aeroportul Internațional Incheon, eu dornic de tihnă, ei, gazdele, plini de viață.

Activitatea pe aeroport, impecabil organizată în ciuda formalităților, fișelor de completat și controalelor atente, a durat foarte puțin, bagajul a venit nesperat de repede și m-am trezit la ieșire, complet dezorientat. Nu nimerisem locul de întâlnire cu gazdele care mă așteptau pentru a fi condus la Songdo – un “orășel” cu 70 000 de locuitori, unde urma să aibă lor conferința organizației numite InterAcademy Partnership (IAP), care reunește aproape 150 de academii din toată lumea.

Întrebând în dreapta și în stânga, m-am lămurit ce trebuia să fac, m-am întâlnit cu al meu coleg din Ungaria – și el rătăcit – și am găsit micul grup de călători din mai multe părți ale lumii care trebuia condus la hotelul unde urma să se desfășoare și reuniunea. După vreo 40 de minute petrecute în așteptarea altor colegi, mi-am dat seama că îmi uitasem un bagaj pe undeva, pe lângă unul dintre birourile de informații pe la care mă perindasem.

Am început o investigație prin aeroport și, la vreo 500 de metri de locul în care eram, după ce întrebasem pe la vreo trei ghișee, mi se spune zâmbind că bagajul “este pus bine”, etichetat și bun de reluat.

În cinci minute eram din nou în posesia sa, ca și cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Era primul semn de bun augur, într-o țară în care – târziu mi-am dat seama – toată lumea zâmbea aproape tot timpul. Nimeni dintre gazde nu și-a putut închipui că un obiect uitat lângă un oficial coreean s-ar fi putut pierde sau “subtiliza”.

Congresul a fost unul obișnuit, cu rapoarte numeroase pe regiuni geografice (Europa, Asia-Pacific, Americile, Africa) și specialități (sănătate, educație pentru știință și alfabetizare în știință, biotehnologie și biosecuritate, decizie politică globală și regională), cu momente de plictiseală, cu alegeri de noi membri și de noi lideri în organismele de conducere. S-a văzut că academiile trec printr-o criză în toată lumea și că este necesară o nouă strategie de impunere a acestor organizații ale elitei intelectuale în viața publică. S-au și propus și aprobat decizii în acest sens, destinate decidenților politici.

Pe mine, ca specialist în prezentul oamenilor care au trăit în trecut, m-au interesat mult și localnicii și valorile lor perene. Mai fusesem în Asia și în Orientul îndepărtat, în China, în Kazahstan, în Japonia, dar nu în Coreea. Multe elemente sunt comune prin aceste locuri sau așa ne apar nouă, care le privim în mare, cu ochi îndepărtați și cu grile de valori mult diferite. Ceea ce mi-a atras atenția din prima clipă a fost ideea de nou. Toate erau sau păreau noi: aeroportul, autostrada, străzile, uriașii zgârie-nori, hotelul. Nu am văzut, inițial, “case pe pământ”, nici edificii vechi, nici locuri părăsite, lăsate în paragină. La o privire mai atentă, am descoperit și câteva edificii tradiționale, în mare parte din lemn, dar erau restaurante, facilități pentru turiști, cluburi, toate strălucitoare, lustruite și, de fapt, construite recent. Oamenii de pe stradă, care nu aveau treburi cu publicul și, mai ales, cu publicul străin, nu mai râdeau, nici nu mai zâmbeau măcar, decât dacă încercai să intri în vorbă cu ei.

Altminteri, erau foarte serioși, chiar încruntați, ca și cum ar fi fost bătuți de gânduri negre. De la etajul al 12-lea al hotelului unde mă găzduiseră, oamenii păreau furnici, poate unde toate clădirile din jurul lor erau imense, cu zeci de etaje, străzile largi, cu câte șase benzi pe sens. În acest “orășel” din conurbația Seulului, se vedea în centru un parc cu un lac artificial în mijloc, numit chiar Central Park. Am văzut apoi, dincolo de simbolurile specifice scrierii lor (care mie mi se păreau chinezești, dar am aflat că erau diferite), multe denumiri în engleză, care ar fi trebuit să fie traduceri ale numelor lor tradiționale. De fapt, era invers, fiindcă toate numele proprii (restaurante, străzi, magazine) erau americane, redate și cu semnele coreene.

Din America, era translatat aproape totul, de la arhitectura masivă până la denumiri. Așa am văzut McDonalds, KFC, Macy’s, Broadway, Ann’s Store și multe altele. Pe ici pe colo, mai apăreau câte o stradă a Paradisului, câte un bar al Lunii, câte un loc dedicat Dimineților Liniștite, ceea ce mai aducea a iz asiatic.

Nu găseam nicăieri tradiția despre care citisem atâtea. La cina de rămas bun, totuși, două fete îmbrăcate în costume tradiționale, oarecum ca ale gheișelor (deși mi s-a spus că nu au nimic în comun), ne-au spus câte ceva despre trecut, deși ne-am fi așteptat mai mult, după costumație, să cânte muzică locală. Tradiția, adică trecutul, se mai află numai în muzee, în arhive, în memoriale. Coreenii se mândresc cu trecutul, dar în forme care mi s-au părut artificiale. Așa am aflat că tiparul cu litere mobile a fost inventat nu de Guttenberg, ci de anonimii meșteri coreeni, cu sute de ani înainte de germanul nostru. Am văzut un clopot imens, de pe la 1300, care, dincolo de forma ușor ovoidală, nu avea nimic în comun cu “suratele” lui chineze sau japoneze, pentru că sunetul său era unic în lume.

Erau apoi artefacte surprinzător de frumoase, de gracile, de neobișnuite, care păreau originale, deși nimic nu este sigur. S-a lucrat, evident, și în metal, dar materia preferată de construcție a fost lemnul. Arhitectura veche de piatră aproape că nu există. Iar lemnul este perisabil și nu s-a păstrat. Același lucru s-a petrecut – cu excepția Marelui Zid și a câtorva clădiri – și în China. Palatul Interzis, așa de căutat de turiști, este o îngrămădire ce construcții de lemn, cu baze de piatră, garnisite rar cu elemente de metal, mai ales de bronz și de fontă.

Altminteri intelectualii se mândresc cu “lumina eternă a Coreei”, care trăiește de cinci mii de ani. Este, totuși, ceva în sistemul lor de educație care trece de cunoștințele disparate și care ajunge la valori, precum dragostea filială, prietenia, consecvența, recunoștința față de aproapele tău, ajutorarea sărmanilor sau viața în comunitate.

Sunt sigur că nu toți coreenii cunosc istoria țării și poporului lor, dar nu vor să arate nicidecum această ignoranță. Respectul pentru țara și poporul cărora le aparțin este aidoma devoțiunii față de părinți. Pe hărțile pe care le dau turiștilor, oficialii nici nu marchează clar granița cu cealaltă Coree, nu vorbesc despre separație și nici despre dezbinări, ci despre unitate, despre armonie, despre viața împreună. Cazurile de hoție sunt rarisime, iar crimele aproape că nu există. Cum va fi reușit acest popor să-și păstreze cumpătul? Seva istoriei nu este de ajuns pentru așa ceva. Evident, conștiința vechimii și a dăinuirii rămâne importantă, ca și în cazul familiilor cu arbore genealogic uriaș.

Adesea se mai forțează și nota, deoarece coreenii de acum cinci milenii nu au aproape nimic în comun cu cei de azi, ca și grecii din poemele homerice cu grecii pătrunși în Uniunea Europeană astăzi. Dar acestea sunt exagerări admise, pe care le fac elitele tuturor popoarelor.

Se știe că poporul coreean a suferit mult de-a lungul ultimului mileniu mai ales și cu precădere în secolul al XX-lea. Este de ajuns să ne referim numai la ocupația japoneză din vremea ultimului război mondial și la așa-numitul “Război al Coreei” (1950-1953), în care s-au bătut, de fapt, China cu Statele Unite, făcând să pătimească milioanele de coreeni. La unii, suferința atroce naște letargie și resemnare, la alții ambiție și acțiune. Coreenii fac parte din ultima categorie.

A fost o vreme, prin anii ’50 ai secolului trecut, când nu dispuneau de nimic altceva decât de foame endemică, boli, orfani și văduve, sărăcie lucie. Nimeni nu avea cum să prevadă spectaculoasa revenire, regenerarea, dezvoltarea și încadrarea între “Tigrii Asiatici”. Ca să se poată încadra între popoarele ambițioase și active, coreenii au avut nevoie – după secolele lungi de haos și de anarhie – de disciplină și de ordine.

Educați în acest spirit, ei au știut să impună (inclusiv prin măsuri coercitive) disciplina și ordinea. Mi-am dat seama din sumarele și puținele discuții purtate cu unii intelectuali coreeni, dar și cu oamenii care erau în preajma noastră (cei care ne aduceau felurile de mâncare, ne ajutau să proiectăm imagini pe ecrane sau să votăm în adunarea generală a IAP), că dădeau sens deplin cuvintelor pe care le rosteau.

Cuvintele aveau acoperire în idei, iar ideile erau născute din convingeri. Veți spune că în Nord nu este așa, că acolo comunismul a spălat mințile oamenilor, care au ajuns ca niște roboți comuniști. Se poate să fie așa, dar în Sud s-a respectat personalitatea coreenilor de aproape trei generații, s-a sedimentat o anumită conduită, generatoare de demnitate, de onoare, de respect.

Coreenii sărmani nu cerșesc fiindcă au demnitate, iar cerșitul se situează sub demnitatea lor.

Filosofia de viață li se inoculează din leagăn, iar când încep să priceapă li se explică ce este “Taegeuk”, simbolul sau o diagrama coreeană, aflată în centrul steagului național. “Taegeuk” a fost preluat din chineză – ei recunosc acest fapt – și este tradus ca “Marea Polaritate” sau “Marele Fundament”.

Simbolul este legat de tradiția filosofiei daoiste și a șamanismului coreean și este cunoscut și ca simbol Yin-Yang. Partea superioară a “virgulei”, simbolizând elementul masculin, figurează lumina, cerul, forțele active, iar cea de dedesubt, reprezentând elementul feminin, marchează întunericul, pământul, forțele reactive.

Coreenii cred că cercul compus din aceste semne exprimă mișcarea infinită, legea cauzei și efectului, lucrurile care încep și se sfârșesc. Înțelepții văd în aceste “virgule”, reunite sub forma figurii perfecte care este cercul, forțele universului și sursele vieții omenești.

Îmi pare rău că nu am avut vreme de dialoguri esențiale, de sondări ale sufletelor, de confesiuni. Pentru astfel de lucruri este, însă, nevoie de liniște, de vreme tihnită și destulă, de veghere și de priveghere, de cunoaștere reciprocă adâncă, iar de așa ceva nu am putut avea parte în cele cam patru zile petrecute printre coreeni. Chiar și acolo unde credem că vedem perfecțiunea, oamenii nu sunt perfecți și nici fericiți.

Dar vederea Coreei și a locuitorilor săi m-a revigorat cumva și mi-a dat noi speranțe. Ei au fost, după Al Doilea Război Mondial, mai săraci și mai distruși decât românii și au ajuns astăzi între țările dezvoltate. Dezvoltarea aceasta rapidă nu le-a dus fericirea, dar i-a scos din necazurile fizice, fără să-i afunde neapărat în cele ale sufletului.

Ceea ce este mare lucru! Nici pentru noi nu este totul pierdut, dacă știm să luăm aminte. Iar această luare aminte trebuie să înceapă cu educația și cu învățătura, care ne pot rândui mintea și viața. Dacă nu pentru binele nostru, atunci măcar pentru binele următorilor noștri.

Avem datoria să facem acest efort, ca să ne merităm numele de oameni și de locuitori ai unui colț binecuvântat de Dumnezeu pe această lume și chemat așa de frumos Țara Românească.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Top